Nu cred că există o ştiinţă a textelor evocatoare, deşi citind câteva dintre textele dedicate memoriei lui Alexandru Muşina, pare că ar exista, mă declar neputincios în a-i deprinde tainele. Ştiu că toată lumea experimentează blocajul şi limitele limbajului care ar trebui să penduleze elegant

între retorica moderat ornamentată şi emoţia făcută transparentă, prin sau în ciuda floricelelor stilistice. Îmi mărturisesc deci neputinţa de a converti în literă sau metaforă delicată prezenţa de spirit (în sens propriu) şi energia intelectuală a lui Alexandru Muşina şi de a abstrage convingător unicitatea personalităţii fostului meu profesor, mai ales că este vorba despre o personalitate puternică, un om cu idiosincrazii şi principii ferme şi cu o puternică înclinaţie către polemică, un om complex şi fără complexe. Iniţial, am vrut să scriu un text cvasiteoretic despre cum se desfăşurau realmente cursurile de scriere creatoare, mai mult ca o reacţie la modul de percepţie în continuare negativ („scriitori mediocri scoşi pe bandă rulantă”, „arta nu se predă, ţine de înzestrarea naturală”, nimeni nu învaţă privighetoarea să cânte), de regulă sumă a unor preconcepţii pe care cred că le-a demontat el mai bine în textele teoretic-polemice decât o pot face eu aici. O apărare băţoasă nu ar face dreptate metodei şi finalităţii acelui seminar. Suspectez că reflexul public este de a trata în continuare aceste seminare (care sunt atât de bune, cât este de priceput cel care le ţine) ca un cor de zelatori  îngânând pe struna maestrului. Eu mi-l amintesc mai ales ca un curs distractiv, cu multe discuţii în contradictoriu şi multe chestii faine. Că au ieşit, poate, scriitori mediocri, e mai ales vina tinerilor scriitori, îndrăznesc să spun. Andrei Dósa, Bogdan Coşa şi Vlad Drăgoi, Sabina Comşa demonstrează însă ceea ce nu ar mai trebui demonstrat, că actul predării în universitate este formativ şi se bazează pe a remodela şi orienta intuiţii, interese şi valori care preced actul predării. Nu neg că au existat şi colegi care au încercat să îngurgiteze cunoaştere pe modelul aspiratorului, crezând că, dacă se formatează şi se autoinscripţionează cu material didactic, vor deveni scriitori. Dar nu acesta era sensul acelor seminare. Pot spune cu toată onestitatea, raportându-mă la această experienţă că, deşi eu nu am fost un student model şi am respins

multe dintre iniţiativele lui, Alexandru Muşina a fost un profesor-model, o calitate pe care am admis-o şi când nu eram de acord cu el. Sau mai ales atunci. Şi când mă critica sau nu mă valida, cum se spune, căci, nu-i aşa, suntem cu toţii disperaţi după validări ca să avem apoi ce renega

zgomotos şi nu ne putem imagina o altă relaţie profesor-student. Sigur că acum, când premiem cărţi de aşa-zisă critică literară care nu pricep nimic din actul didactic şi care cer poezii cu cetăţene, alintându-ne că suntem progresişti, elenchus şi alte metode socratic-dialectice practicate de un om  mai inteligent sau mai priceput decât tine nu pot fi decât forme de manipulare şi de violenţă simbolică (atât de ascunse încât se observă doar prin fumul din crâşmele unde se coc revoluţiile), dar îmi asum desuetudinea. Poate că, aşa cum susţine Virgil Nemoianu, desueţii vor avea încă o dată dreptate. Pentru că m-am referit totuşi la cursurile de scriere creatoare, cele care se asociază firesc, indiferent de tabăra pe care o reprezentăm, cu imaginea lui Alexandru Muşina, îmi amintesc acum că, la început, toată lumea părea revoltată sau măcar frustrată de ceea ce ni se părea o severitate excesivă. Nu poţi norma creaţia, ne spuneam mai mult sau mai puţin articulat, împărtăşind ceva din atitudinea celor citaţi mai sus. Nu ştiu dacă era reflexul unor generaţii hrănite cu stereotipul scriitorului inspirat (destul de atacat altfel în comunism, îmi vine în minte o imagine din almanahul „Urzica” în care scriitorul care se dădea inspirat, neconectat la tensiunile şi progresul societăţii pe drumul spre comunism, îşi invoca muza, stând cu picioarele într-un lighean cu apă (am încercat şi eu şi, într-adevăr, nu funcţionează) sau pur şi simplu o reacţie defensivă la o supralicitare cu scop pedagogic. La început, tacticile lui Muşina erau de tipul crash and burn, însă trebuia să fii obtuz şi nesărat ca să iei ad litteram atitudinea inchizitorială. După câteva întâlniri, lucrurile se relaxau şi, tratând omul în termenii lui, puteai (dacă voiai) să vezi că ideea care ghida acel seminar era alta. Nu producţie stahanovistă, ci criterii ferme şi o orientare clar delimitată şi expusă didactic pentru a suprima tendinţele

adolescentului de a se lamenta interminabil pe hârtie, messenger sau urechile neatente ale prietenilor, ocupaţi cu propriile lamentări. Recitind acum câteva dintre preceptele care mă înfuriau la 20 şi un pic de ani, remarc ceea ce am intuit, de altfel, şi atunci, că sunt nişte observaţii de

bun-simţ, profilactice, încercând să anihileze literatura submediocră, adaptate coloritului literaturii de proastă calitate din anii 90, romanţioasă, scremut-metafizică, precum o seară la operă într-un oraş care nu e capitală de judeţ. Când Muşina descoperea un tânăr autor peste medie, îl trata cu toată seriozitatea şi nu îşi scotea şublerul şi echerul din servietă, aşa cum am înţeles din anumite obiecţii exprimate mai mult sau mai puţin sistematic, în funcţie de orientarea criticului de  ocazie, academic-riguros sau cool-insubordonabil (deşi astăzi cred că putem permuta în voie cei patru termeni pentru a acoperi întregul şi paradoxalul câmp cultural actual). Iar principiul după care, cred, se ghida în tratarea literaturii mediocre era că, dacă tot e proastă, măcar să fie orientată către un public fără pretenţii prea mari, transformată în ceva marketabil. În ce măsură i-a şi reuşit acest proiect e, într-adevăr, discutabil. Mai departe, seminarele de creative writing erau în pandant cu cele de creative reading, ceea ce e, din nou,

de bun-simţ dacă ai măcar un vag interes pentru studiul literaturii şi răspund aici unei alte îngrijorări exprimate acum 2-3 ani de un, altfel, foarte talentat poet optzecist. Dincolo de această dimensiune, la care el a ţinut foarte mult, alături de preocuparea totală, dacă pot spune aşa, pentru poezie, există şi cealaltă arie de interes pe care a speculat-o inclusiv didactic, interesul pentru folclor şi antropologie. Mă voi concentra imediat asupra relaţiei mele personale cu acest interes. S-a observat deja că toate scrierile sale, inclusiv cele care teoretizau optzecismul, sunt „informate” de o privire antropologică orientată către contemporani şi în special către fauna diversă şi neliniştită a oamenilor de cultură. Toate acestea s-au spus atât în ultimul an, cât şi înainte, erau nişte mărci vizibile şi înregistrare ale personalităţii sale şi nu vreau să le repet aici, cu senzaţia că surprind lucruri inedite.

Poate că era în primul rând un moralist şi un satirist, cu siguranţă era un umanist, care filtra din cultură şi texte doar ceea ce îl ajuta să îşi reformuleze o ontologie şi un cod de înţelegere a realităţii şi cu certitudine avea vocaţia formatorului de şcoală şi a celui care construieşte oameni şi direcţii (construind neînsemnând inventând de la zero) la fel de natural cum alţii obţin posturi şi glorie literară. Un dialog cu el era o permanentă provocare (de multe ori, la propriu) şi îşi asuma că, atunci când este provocat, partenerul de discuţie poate să se transforme în adversar (de idei). Cine depăşea graniţele acestui joc se transforma, probabil, în ceva mai mult. Sună gomos, dar el avea totodată în aceste testări şi dueluri un firesc greu de reprodus şi, de multe ori, de înţeles de la prima interacţiune. Mai mult (şi mai greu de surprins), Alexandru Muşina era în formă maximă atunci când devenea o voce dintr-un concert în care participau, pe rând sau simultan, Gheorghe Crăciun şi Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Romulus Bucur, Adrian Lăcătuş, profesorii de la Târgu - Mureş, Virgil Podoabă, Al. Cistelecan, Cornel Moraru. Împreună creau un autentic spectacol intelectual. În plus, toţi cei din lista de mai sus şi, ulterior, mai tinerii lor colegi aveau o atitudine inclusive. Erai aproape somat să participi, să te implici, chiar şi numai pentru a fi contrazis. Nu îmi rămâne decât să subscriu la aceste generalităţi seci şi care sufocă farmecul omului Muşina, care rămâne stocat undeva, pe nişte servere (din păcate, sunt prea puţine imagini video cu el în acţiune) şi impregnat, altfel, în memoria noastră şi poate în anumite viziuni şi perspective teoretice pe care ni le-am însuşit între timp ca fiind ale noastre.

Trecând peste aceste fragmente care riscă deja să se banalizeze, un risc, din păcate, inevitabil, dar paradoxal şi dureros fiindcă serializează un om cât se poate de atipic, chintesenţa amintirilor mele cu Muşina constau în relaţia didactică din cadrul cursului şi seminarului de Folclor.

Pentru generaţia mea, el a fost în primul rând profesorul sever, dacă nu intransigent, de antropologie culturală, imagine care nu concordă cu imaginea rebelă şi cârcotitoare a „geniului balnear”. Sunt amintiri care urmează trasee sinuoase. Distanţa temporală le-a şters contururile, conexiunile dintre ele şi semnificaţiile. Nu ştiu cât de revelatoare sunt şi dacă respectă tehnica portretului, pe care, de la Teofrast încoace, o considerăm superficial-amuzantă, dar în care credem necondiţionat, dar ele spun măcar ceva despre relaţia mea cu profesorul şi omul Alexandru Muşina. Nu ştiu nici dacă exprimă ceva mai mult decât ataşamentul personal în care se topesc admiraţia mea de atunci şi nostalgia de acum pentru o vârstă mai frumoasă. În orice caz, în anul 2000 am mers împreună cu Muşina şi Rodica Ilie într-o tabără de folclor, undeva pe lângă Reghin. Nu era nimeni atras de ideea de a fi emulii lui Lévi-Strauss, cazaţi într-un cămin mizerabil, fără consolarea că ai descoperit alteritatea şi punctul de cotitură a declinului istoriei occidentale. Nu tu lupte de cocoşi, ritualuri stranii, bune de prins într-o ramă structuralistă spre bucuria miilor de cercetători fascinaţi de modele alternative din scaunele comode ale bibliotecilor. Era în schimb ceva mai interesant decât practica în redacţia îmbâcsită a unui ziar local. Aşadar, prima amintire este dintr-un personal plin de studenţi plecaţi să despice neguri specificului naţional prin judeţul Mureş. Muşina stă singur pe prima banchetă cu o pungă imensă de seminţe de dovleac. Scuipă cojile într-un coif făcut din ziar. Noi jucăm cărţi şi ne minunăm (ba cineva chiar zice că e de prost-gust). Alexandru Muşina era un om natural, nu în sensul lui Rousseau, ba chiar la antipod, poate de aceea era greu de perceput din prima de pe ce poziţie ţi se adresa. Personalitatea sa avea o coerenţă interioară, deloc afectată de sterilitate

academică. Se compunea mereu în cele mai curioase şi interesant asociative moduri, fără niciun fason sau emfază specifice scriitorului sau academicianului care se ştie valoros. Apoi, într-o dubiţă care ne ducea de la gară la internatul unde aveam aranjată cazarea. Cu un alt coif din ziar (acelaşi ziar) în cap. Stăm 6 oameni înghesuiţi pe nişte banchete lipicioase. În maşină izbucneşte L.A. (se pronunţă „ielei”). Nu ştiu dacă hitul Ochii tăi sau ceva mai obscur, vreun demo care prospecta piaţa băieţilor sensibili din scara blocului, dar în orice caz era melodia unei formaţii care încerca să împingă manelele în mainstream (deşi un specialist în manele, din ce în ce mai mulţi azi, ar putea să respingă ca nefondată, insuficient documentată, neavenită afirmaţia că L.A. ar cânta manele). Alexandru Muşina teoretizează spontan genul muzical. Nu îmi mai amintesc detaliile, dar mergeau către un fusion între ritmuri olteneşti orientalizate, cultura sau preocupările unui băiat complexat care ajunge la oraş, eventual la

liceu şi poezia romantic minoră. Ochii îi sclipesc. Zice că îi va cere caseta şoferului. Nu i-a cerut-o (din câte ştiu eu), dar era de o curiozitate irezistibilă, încerca să fie la curent cu orice.

Nu se mulţumea cu ideile altora, voia să audă el, să vadă el tot ce mişcă, condiţia fiind implicită: e interesant doar ceea ce se mişcă, e viu. De la Paraziţii la Top Chef şi de la ultima apariţie Humanitas la poeziile nu ştiu cărui optzecist (sau nouăzecist sau mai tânăr, aici nu conta apartenenţa), pe care poetul abia le produsese cu 2 zile înainte. Apoi două amintiri minor traumatizante care mi s-au întipărit cu mai multă claritate în minte. Aşa cum se întâmplă, ele sunt, probabil, cele mai lipsite de interes pentru publicul larg. Ne cazăm în internatul în care am încercat să înfiletăm nişte becuri. Nu e apă caldă decât o oră, de la 9 la 10 parcă, bem şi decidem să jucăm de-a v-aţi ascunselea (becurile erau slabe sau nu erau, hormoni, în schimb, erau etc.). Mă ascund în baie, singura de pe etaj, fireşte. Se pare că facem multă gălăgie. Muşina intră în baie. Mă descoperă lângă uşă. Se sperie. Mutră dezamăgită, aproape dezgustată. Decid totuşi să nu mă mişc. Stau lipit de faianţă, faţă în faţă cu un pisoar. Muşina se întoarce şi îmi zice: „Vă rog să vă potoliţi. După tura asta.” Aproape în şoaptă. Sequel-ul vine dimineaţa. La ora 7 ni se cere imperios să ne prezentăm în sala de mese. Ni se ţine un speech ordonat, meticulos, inflexibil. Obiective, împărţire pe echipe, aleatorie, chipurile, dar în fiecare câte un băiat, deh, impenetrabilele metehne misogine ale, altfel, spontan creativei culturi populare. Am impresia că sunt în armată. Beau un ceai cu gust de clor.

La un moment dat, Muşina spune „prefer mai bine”. Colega de lângă mine, cu ochii lipiţi, are un reflex filologic şi pufneşte ironic semnalând abaterea lingvistică. Pufnesc şi eu. Două secunde de tăcere, dar Muşina trece peste, ne dă recomandări, atribuţii, ne explică unde sunt satele pe care le vom scutura de folclor, se asigură că avem cu toţii reportofon, caiete, că fetele nu vor fuma pe stradă (vezi mai sus), că ştim ce se întâmplă cu nota noastră dacă nu culegem oraţii, legende cu strigoi şi alte bijuterii ascunse sub praful uliţelor. Apoi face un ocol şi ne sugerează asocieri cu jocurile contemporane ale copiilor şi tradiţiile lor obscure. De exemplu, de-a v-aţi ascunselea, un joc care provine dintr-un ritual de iniţiere şi a cărui convenţie e să se joace în linişte. Dacă e adevărat că Alexandru Muşina era riguros şi sever, puteai sesiza masca şi, sub ea, ceea ce englezii numesc atât de inspirat o atitudine tongue-in-cheek. Gândea totul de mai multe ori şi ţinea la disciplină ca la un schelet capabil să susţină creativitatea. Nu ştiu cum sună astăzi această combinaţie (probabil iar a violenţă simbolică, căci Bourdieu e nemuritor, cu cât e mai prost înţeles, cu atât numărul adepţilor creşte, sau poate ceva mai jucăuş despre inhibarea spontaneităţii, dezvrăjirea personalităţii), dar cred că, aşa violentat cum am fost, am extras multe idei şi atitudini pozitive din această experienţă. De exemplu, satul pe care îl vizam în cercetările noastre era la 9 kilometri de internat. Mergeam 18 kilometri pe jos dus-întors, uneori mai mult dacă primeam indicii că în alt sat nu ştiu ce bunică are o rudă vrăjitoare. Iată etica muncii învăţată ad-hoc şi neprotestant, în ciuda dorinţei mele de a lua o notă oarecare pe practică şi de a beneficia de o minivacanţă. Seara, când fiecare grupă venea din fundul de lume pe care îl pipăia antropologic, stătea câte 30 de minute cu fiecare, ca un antrenor prins în discursuri motivaţionale care să nu zdruncine moralul fragil al fotbaliştilor fiţoşi, analizând materialul, dând indicaţii, amuzându-se pe seama actelor de comunicare ratate între oamenii de la oraş şi nenii şi tantile împrăştiate pe dealurile Mureşului (şi erau multe acte ratate).

Am şi acum impresia că evalua seriozitatea cu care ne făceam treaba după gradul de ebrietate (se pare că mersul pe jos nu ajută în cazul intoxicaţiei cu ţuică) pe care îl etalam, în special băieţii (căci fetelor li se servea mai puţin, ca băiat nu era politicos să refuzi, fusesem instruiţi în sesiunea de dimineaţă). Şi, pentru că toate gazdele erau, ca în legendă, primitoare şi ne serveau cu ţuica pentru musafiri, nu cu palincă bună, îl etalam destul de convingător. Însă după ce asculta cu răbdare colecţia de povestioare şi cântece bătrâneşti, parte a notei, plus împleticelile etilice, pe care încercam să le maschez sub o avalanşă de neologisme, trecea la ce îl interesa cu adevărat. De exemplu, cum restructurează mentalitatea populară evenimentele politice sau trendurile contemporane care pătrund până la ei. Ce aliaje se produc, ce se împrumută, ce se pierde? Recunosc că nu am descoperit foarte multe din punctul acesta de vedere, dar probabil că vina a fost împărţită între inabilitatea mea şi discreţia celor din Mureş, care îşi protejau zestrea folclorică după multe perdele de ţuică. Sau care sunt supapele comunităţii şi cum demonstrăm prin ele gradul ei de agregare? Şi altele, dar ţineau cu adevărat de antropologie aplicată, pe material viu. Nu ştiu alţii cum sunt, dar nu cred că poţi cere mai mult de la un curs de facultate. Ultima amintire. Internatul avea o grădină destul de aspectuoasă, având în vedere că restul era în curs de dezafectare. Îmi amintesc o plimbare în doi, întâmplătoare (altfel, nu era un peripatetician în căutare de discipoli, în ciuda deformărilor foştilor prieteni sau neprieteni), în căutarea unei fântâni. Sunt trimis să îi aduc nişte pastile din cameră. Le descrie riguros locul, lângă paharul de plastic din colţul noptierei. Acolo sunt. Apoi sunt rugat să scot apă din fântână. E cea mai mare găleată din judeţul Mureş şi împrejurimi. Are şi ceva rugină pe fund. Obiectez că nu e sănătos. Mă chinui să nu par extrem de ridicol. Nu reuşesc. Primesc sfaturi docte de la Alexandru Muşina. Dacă o ţii aşa, se învârte, o să verşi jumătate. Lanţul nu se ţine aşa. Sprijină-te de ghizd. Rânjesc. Da, zice, zâmbind doar cu ochii, nu ştiu exact cum, vine din gyzda, din slavă. Apoi, sub supravegherea atentă ascunsă sub un zâmbet care mi se părea diabolic îmi ţine o mini-conferinţă despre caracterul homeostatic al apei. Heraclit. Ceva despre rinichi. De ce oamenii de la ţară nu se îmbolnăvesc de cancer la colon. Pentru că beau rugină, pesemne, mormăi eu. Exact. Mă ud, vărs apa, dar scot destul cât să încapă într-un pahar de plastic. Prefer, zice, făcând o pauză semnificativă şi privindu-mă atent, prefer deci apa de fântână. Apoi îmi mai amintesc că s-a simţit rău şi că a plecat mai repede, prea repede, la Braşov. Am mai stat câteva zile în tabără, dar nu a mai rămas nimic de povestit. Nu am fost un apropiat al lui Alexandru Muşina, de aceea mi-am permis să strecor printre evocări probabil mai docte şi mai reuşite, această imagine relevantă exclusiv pentru mintea mea. Îmi imaginez însă cât de greu trebuie să le fie celor care au petrecut ani sau zeci de ani în intimitatea sa să compună exerciţii de admiraţie care să nu îi trădeze imaginea şi să fie şi suficient de literarizate încât să fie seducătoare. Pentru mine, Al. Muşina a fost un profesor de excepţie, cu o gândire subtilă şi tranşantă în egală măsură şi o atenţie aproape supraumană pentru fenomenele cu care intra în contact. După dispariţia lui, acestea din urmă şi-au pierdut pentru mine multe nuanţe şi semnificaţii.

[Vatra, nr. 4-5/2014]

​

​

​